You are currently browsing the monthly archive for martie 2009.
Astăzi, în timp ce cu o mînă învîrteam polonicul în ciorba de văcuţă din business meniu, iar cu cealaltă butonam la laptop, mi-au căzut ochii pe o ştire proaspătă din The Economist. “The end of the free lunch” zicea acolo. Am scăpat polonicul în oală, iar din străfunduri s-a auzit un dangăt sinistru de gong, de parcă supa s-ar fi evaporat instantaneu, de emoţie.
Nu se poate, mi-am zis: poate la ei, în America. Cum adică? Să ajung eu să plătesc ca să mănînc? Sau o fi o nouă directivă europeană? Mai ştii, cu criza asta?!
Pe urmă mi-am zis c-o fi o metaforă. Şi am citit mai departe. Chiar era o metaforă. Şi se povestea acolo de fapt despre companiile de servicii pe internet, ştiţi voi, gen: google, facebook, twitter. Primul cică n-ar avea probleme, dar pe altele le paşte o chestie ca-n 2001, cu prăbuşirea şi criza dotcom. Asta dacă nu bagă mai multă publicitate. Şi eu m-am gîndit că au dreptate ăştia de la The Economist: pînă cînd o să ne bucurăm ca nesimţiţii de facebook, wordpress, wikipedia ori stumbleupon, fără să înghiţim şi nişte publicitate? Pînă cînd?
Ba eu, care-mi fac cu neruşinare reclamă pe blogul ăsta, m-am gîndit la ceva mai mult: să bag publicitate pe fundul farfuriilor. Ceva de genul: Maggi was not here!
Cristian Boerean, bucătarul cu blog pe vinul.ro a postat de curînd un documentar despre vinul românesc (pentru precizie: o parte de documentar este despre o parte din vinul românesc). Pentru mine a fost o vizionare plăcută, v-o recomand.
Şi mi-a adus aminte de-un alt film, artistic şi fără legătură cu România, numai bun de văzut din nou, poate chiar azi, dacă tot e dezlegare. E vorba de Sideways al lui Alexander Payne, cel cu About Schmidt, probabil îl ştiţi.
Pe dvd-urile de închiriat în România, filmul se numeşte In vino veritas.
Sideways e un film minunat, cu o poveste excelent spusă şi un dozaj perfect între patetism şi umor.
În plus, un film foarte instructiv despre vin, lipsit de morga ori snobismul cu care, din păcate, se vorbeşte în general despre această licoare. Am găsit pe youtube scena asta, din care transcriu:
Maya: Why are you so into Pinot? It’s like a thing with you?
Miles: I don’t know. It’s a hard grape to grow. As you know. It’s thin-skinned, temperamental, ripens early. It’s not a survivor like Cabernet that can grow anywhere and thrive even when neglected.
Pentru că mîine, fiind Bunavestire, tot românul, postitor sau nu, manîncă pește, m-am gîndit să vă ofer o mîncare încercată într-o țară în care ateismul a cam ieșit învingător 
. Sau, dacă acum se află cît de cît în recul, se întîmplă din pricina islamismului. (Zic de Albania)
Așadar, pește pe pat de sare.
O rețetă simplissimă, la care aveți nevoie de:
2-3 pești de mare (eu am găsit bibani la Metro, dar se poate, tot de acolo, încerca cu dorada)
2 kg de sare de mare grunjoasă
2 lămîi, o portocală
1 legătură mărar, chimen (secărică)
ulei de măsline, usturoi
Curățați peștele pe interior, lăsați-i solzii. Spălați-l bine și uscați-l învelindu-l în șervete de hîrtie. Umpleți-i burta cu firele de mărar, după gust. Puteți pune și coaja de portocală sau lămîie, dar părerea mea e că nu pe amîndouă deodată, ca să păstrați un accent anume. Presărați piper, chimen, peste solzi, din belșug.
Preîncălziți cuptorul (dacă indică temperatura, faceți să fie 200-220 C)
Într-o tavă sau vas termorezistent, puneți un strat de sare (1 kg de sare de mare ar trebui să dea 1,5-2 cm de strat). Stoarceți o lămîie și portocala peste patul de sare. Frecați bine. Adăugați cam o lingură de chimen. Mai frecați cîteva minute.
Așezați peștii pe patul de sare. Cu celalalt kilogram, acoperiți peștii, lăsînd descoperite coada și capul. Turnați cîteva lingurițe de apă peste sarea care acoperă peștii. Puneți tava în cuptor.
După vreo 20 de minute, verificați dacă sarea a format o crustă pietroasă. Dacă nu sînteți sigur, înfigeți în carnea peștelui lama subțire a unui cuțit, țineți așa 5-10 secunde, iar dacă, scoasă afară, lama e fierbinte, înseamnă că peștele e făcut.
Cît timp se coace, tăiați mărunt-mărunt usturoiul, amestecați-l cu 2-3 linguri de ulei de măsline și cu zeama celei de-a doua lămîi.
Scoateți peștele, lăsați-l 3-4 minute. Spargeți cu grijă crusta de sare și, cu aceeași grijă, curățați peștele de piele. Pielea nu e gustoasă, dar carnea dinăuntru e încîntătoare. Turnați peste mujdeiul. Serviți-l așa, cu legume la grătar, cu cartofi natur, cu salată de cartofi cu rucola și capere, cu ce vă trece prin cap, chiar cu mămăligă.
Jamie Oliver va gati la G20 o cina de criza si
Tata Motors va lansa luni cea mai ieftină maşină din lume
Cunoscutul realizator de emisiuni TV culinare din Marea Britanie, Jamie Oliver, a fost chemat de premierul britanic, Gordon Brown, ca să pregătească o “cină de criză” pentru şefii de stat şi de guvern care vor participa la summit-ul G20 de luna viitoare. Printre cei care vor servi preparatele austere se numără şi preşedintele SUA, Barack Obama.
Producătorul auto indian Tata Motors va lansa luni, în India, automobilul Nano, cu o lungime de 3 metri şi un preţ de 100.000 de rupii (1.979 dolari), care va permite oamenilor mai săraci din ţările în dezvoltare să îşi cumpere pentru prima dată o maşină.
Ieri, pe cînd mă gîndeam la posibilele legături între stilul automobilistic și cultura culinară a italienilor, mi-am adus aminte de o discuție mai veche pe care am avut-o cu colegul meu Lorenzo, de la Restaurantul Retro. E vorba de clasica dispută între adepții usturoiului și cei ai mentei, ca arome esențiale ale bucătăriei italiene. E o dispută între cei care apreciază tradiția frustă, rurală a mîncării, și cei care cred că a venit momentul unei rafinări, că usturoiul nu-și mai are locul ca ingredient în bucătăria omului modern, care trebuie să împrăștie numai parfum .
Disputa asta mi-a adus aminte de o alta, la fel de aprigă, din lumea auto. Cea între fanii Ferrari și fanii Lamborghini.
După părerea mea, Ferrari ar fi menta, iar Lamborghini usturoiul în această bătălie. Insăși heraldica acestor companii spune ceva despre aerul care înconjoară cele două mărci auto: Lamborghini-usturoiul e mai de la țară (a fabricat și tractoare), iar semnul lui e un taur furios; Ferrari-menta e aristocratic, cu celebrul căluț cabrat (care nu s-a născut pe un tractor, ci a fost pentru prima oară pictat pe aeroplanul unui conte, în Primul Război Mondial).
Voi de partea cui sînteți? Dacă nu vă puteți hotărî, bine faceți. Iată o rețetă simplă, atît cu usturoi, cît și cu mentă. Dacă sunteți din/în Arad, mergeți la Lorenzo, la Restaurantul Retro, și spuneți-i să v-o prepare. Ziceți că veniți din partea mea
Salată cu usturoi, pătrunjel verde și telemea
Ingrediente (pentru o salată mare):
1 legătură mare pătrunjel,
3-4 fire de mentă,
2 căpățîni de usturoi,
1 ardei gras roșu
200-300 g telemea,
o linguriță de semințe de pin,
1 lămîie, 6 linguri ulei de măsline, sare, piper proaspăt măcinat
Tăiați nu prea mărunt verdeața, ca să aveți ce mesteca. Usturoiul se poate tăia mărunt, ardeiul în fîșii subțiri, telemeaua cubulețe măricele. Rumeniți semințele de pin într-o tigaie, fără ulei. Într-un castronaș, stoarceți lămîia peste uleiui de măsline, amestecați bine, puneți sarea și măcinați piperul. În castronul de salată, amestecați bine cu mîna verdeața, usturoiul și ardeiul. Turnați sosul peste. Amestecați cu o furculiță mare de lemn , apoi presărați cubulețele de telemea și semințele de pin.
O chestie recomandabil a se mînca cu mămăligă, de o modestie aproape rafinată.
Cumpărați acum urzici de la piață, sînt fragede și n-aveți nevoie de precauții în manipulare. Cam o pungă care să atîrne 400-500 g. Căutați și borș, tot la piață, dacă nu, la supermarket. O jumătate de litru. Așadar:
1.Urzici, cam o jumătate de kg
2.500 ml borș
3. Două linguri de orez
4. O ceapă mare
5. O linguriță de făină
6. Ulei în tigaie
7. Un morcov mare
8. Leuștean cu nemiluita
Se înăbușă în ulei ceapa tăiată mărunt. După ce s-a rumenit binișor, se aruncă făina și sarea. Se amestecă bine, pînă capătă făina culoare. Se toarnă apa, un litru, se așteaptă să dea în clocot, apoi se aruncă urzicile și morcovul tăiat. Un pic mai tîrziu, orezul. După ce-a fiert orezul, se toarnă borșul și se lasă să clocotească încă 2-3 minute. Se pune verdeață.
E un borș dens, destul de sățios împreună cu mămăliga. Pentru cei cărora le place să simtă ceva mai greu la stomac , ceapa poate fi prăjită la început cu puțină – sau multă – slăninuță afumată, tăiată pentru jumări mici.
Aruncați fără fasoane mămăliga în mijlocul farfuriei pline de borș, ornați cu smîntînă din plin.
Data viitoare cînd, plimbîndu-vă primăvara pe coclauri, veți simți mireasma urzicilor fragede, veți saliva din belșug. 
Ziceam că în partea a 2-a o să scriu ceva despre maşinile şi mîncarea italiene.
Daţi-mi voie ca, pînă-mi turez inspiraţia, să vă dau o ştire de ultimă oră, via Top Gear.
Iată ce concept Lamborghini a reuşit să creeze un designer român: Iulian Bumbu.
Se numeşte Insecta, cum nu se poate mai potrivit.
Parcă nu vă vine să credeţi, nu-i aşa?
Iar eu stau şi mă-ntreb: oare ce mănîncă unul care conduce aşa ceva? Grill de scorpioni? Cu toping de îngheţată?
Eu la altceva nu mă pot gîndi.
O chestie serioasă pe care aproape nimeni n-o ia cu adevărat în serios e muzica pe care-o punem să cînte în restaurant. Un element de atmosferă aproape la fel de important ca aromele care pătrund discret dinspre o bucătărie. Dar, cînd muzica e prost aleasă, ne supără simțurile ca o miasmă venind dinspre o toaletă prea des utilizată.
Iată un top personal al deranjului pe care l-am experimentat mîncînd din cînd în cînd în alte restaurante decît cel pentru care lucrez. (sau cel pentru care fac muncă voluntară)
1. În restaurant se aude muzica de la vreun radio FM comercial și imbecil, cu tot cu publicitatea urlată din toți rărunchii.
2. În restaurantul cu specific (românesc și italian mai ales) urlă muzica specifică, pentru culoare locală. La specificul românesc, se aduce cîte un taraf supradimensionat, cu un gurist care face atmosferă și dedicații muzicale. Asta cînd nu se dă la maxim o plasmă pe care merge Etno, Favorit sau Taraf TV.
3. Restaurantul medieval în care, printre pasaje de muzică de menestreli, se strecoară cîte o chestie heavy metal (mi s-a întîmplat la Tg. Mureș).
4. Muzica de toate pentru toți, fiindcă barmanii, bucătarii și chelnerii au fiecare un playlist: ca la un chef de adolescenți în care punkerii, discomanii și rockerii fac pe rînd la pus muzică.
5. Restaurantul fără muzică, în care nu e bine să intri cînd ți-e foarte foame, ca să nu ți se audă burta chiorăind.
Voi ce neplăceri ați întîmpinat?
Aveți și sondaj în stînga, poftă la votat!
Dacă tot ne-am dat un pic ecologişti în articolul precedent, hai să inaugurăm o serie de prezentări şi reţete verzi, avîndu-le în rolul principal pe antivedeta urzică. Dacă tot vorbesc de vedete, dacă ar fi să asociez planta asta modestă cu vreo celebritate hollywoodiană, aş asocia-o cu tipi precum Tim Roth sau, dintr-o altă zonă, Leonard Cohen. Tipi aşpri, inteligenţi şi rafinaţi fără a fi ostentativi. Ca şi urzica, ceva mai greu de înţeles şi savurat de la prima întîlnire. Masculini fără brutalitate şi fără cochetărie (în latină, cuvîntul care desemna urzica însemna şi o anumită parte a anatomiei masculine )
Aşadar, ce putem face cu urzica în bucătărie?
Pentru astăzi, o chestie simplă, dar săţioasă, interesantă mai ales pentru fiţele de vegetarian sau pentru cei care încearcă o nouă şi chinuitoare cură de slăbire.
Pilaf de urzici:
1 ceapă
1 ardei gras
1 morcov
o grămadă de urzici (cît să cuprinzi de două ori în căuşul palmelor)
200-250 g orez
ulei de floare soarelui
sare, piper, pătrunjel (vegeta sau delikatul n-au ce căuta pe blogul ăsta)
Se taie ceapa şi ardeiul, se pun la prăjit împreună cu morcovul tăiat cubuleţe mici. Cînd ceapa devine galben-închis, aruncaţi în tigaie (sau ceaun) urzicile bine spălate. Prăjiţi totul şi amestecaţi cîteva minute. Puneţi orezul spălat (înmuiat) peste. Amestecaţi bine cîteva minute, ca să se pătrundă de savoarea prăjelii. Puneţi sare şi piper, pătrunjel cît mai mult. Adăugaţi două căni de apă şi lăsaţi la fiert. Ornaţi farfuria cu ceva verde, n-o să fie niciodată prea mult (busuioc, de pildă).
Poftă bună!
Ni s-a întîmplat foarte de curînd – la restaurantul Hotelului Phoenix - să avem dificultăţi în a asocia mîncarea cu automobilele. Era vorba să promovăm o anume ofertă (vă spun care la momentul potrivit), o ofertă care n-are nimic de-a face cu cateringul sau fast-food-ul. Fiindcă, în general, cînd punem alături alimentele cu automobilele, o facem pentru a vorbi despre aceste două servicii: transportul mîncării gătite şi mîncatul la repezeală.
Totuşi, cred că există pe undeva o legătură mult mai subtilă şi mai profundă între cultura culinară şi practica automobilistică. Să ne gîndim doar la maşina tipic americană, că tot e un subiect la modă falimentul industriei lor auto. Şi să ne gîndim şi la faptul că obezitatea a ajuns o problemă atît de gravă, încît a intrat pînă şi pe agenda recentelor alegeri prezidenţiale.
Să ne gîndim care e automobilul tipic american: SUV-ul. Mîncarea favorită? Fast food. Există oare o legătură între genul ăsta de automobil, la care contează spaţiul interior, caii putere şi robusteţea, şi alimentaţia hipercalorică? Între consumul uriaş de carburant al SUV-urilor americane şi aportul uriaş de energie al unui meniu fast food? Între emisiile de carbon şi carbohidraţii din prăjeala fast food?
Să nu mă înţelegeţi greşit: fiecare mănîncă ce-i place şi conduce maşina în care se simte bine. Dar asta spune ceva despre el, în anumite combinaţii. Fiindcă, dacă e să asociem lucrurile mai departe, oare succesul din anii 70-80 al maşinilor japoneze mici şi economice n-a coincis cu succesul restaurantelor de sushi? Adică al porţiilor mici şi elaborate, al unui stil mai degrabă al degustării frugale decât al înfulecării?
Rămîne să mai vorbim despre asta. Pînă data viitoare, mă gîndesc la maşinile italiene şi mîncarea meridională.
Comentarii recente