• Arany Kaviár
• Bock Bisztró
• Babel
• Costes
• Chateau Visz

Citeşte aici câteva detalii utile despre fiecare.

Dacă nu aveţi drum prin Ungaria, vă aştept la mine la Restaurant Hotel Phoenix, să vă gătesc aşa ceva.

Intrigat de această această asociere stranie, cercetătorul a lărgit mult baza de investigare, aplecându-se asupra unui eşantion de 17 000 de persoane, născute în aceeaşi săptămână a anului 1970. Cele 17 000 de persoane au fost evaluate de-a lungul anilor în probleme privind educaţia şi creşterea copiilor, dieta, îngrijirea sănătăţii, statul socio-economic, carieră, etc. Simon Moore a cercetat datele privind dieta şi comportamentul social: la vârsta de 10 ani, copiii din eşantion fuseseră întrebaţi câte dulciuri consumă; la vârsta de 34 ani, adulţi au răspuns la întrebări privind propriul cazier. Analiza profesorului britanic sugerează o legătură: 69% dintre cei care, până la 34 ani, suferiseră o condamnare pentru o faptă de natură violentă consumau în copilărie dulciuri în fiecare zi.

Citiţi mai mult pe Shortlist.

Mai jos, o parodie sweet după afişul la American Beauty. Mişto!

Nu se poate, mi-am zis: poate la ei, în America. Cum adică? Să ajung eu să plătesc ca să mănînc? Sau o fi o nouă directivă europeană? Mai ştii, cu criza asta?!

Pe urmă mi-am zis c-o fi o metaforă. Şi am citit mai departe. Chiar era o metaforă. Şi se povestea acolo de fapt despre companiile de servicii pe internet, ştiţi voi, gen: google, facebook, twitter. Primul cică n-ar avea probleme, dar pe altele le paşte o chestie ca-n 2001, cu prăbuşirea şi criza dotcom. Asta dacă nu bagă mai multă publicitate. Şi eu m-am gîndit că au dreptate ăştia de la The Economist: pînă cînd o să ne bucurăm ca nesimţiţii de facebook, wordpress, wikipedia ori stumbleupon, fără să înghiţim şi nişte publicitate? Pînă cînd?

Ba eu, care-mi fac cu neruşinare reclamă pe blogul ăsta, m-am gîndit la ceva mai mult: să bag publicitate pe fundul farfuriilor. Ceva de genul: Maggi was not here!

Şi mi-a adus aminte de-un alt film, artistic şi fără legătură cu România, numai bun de văzut din nou, poate chiar azi, dacă tot e dezlegare. E vorba de Sideways al lui Alexander Payne, cel cu About Schmidt, probabil îl ştiţi.

Pe dvd-urile de închiriat în România, filmul se numeşte In vino veritas.

Sideways e un film minunat, cu o poveste excelent spusă şi un dozaj perfect între patetism şi umor.
În plus, un film foarte instructiv despre vin, lipsit de morga ori snobismul cu care, din păcate, se vorbeşte în general despre această licoare. Am găsit pe youtube scena asta, din care transcriu:

Maya: Why are you so into Pinot? It’s like a thing with you?
Miles: I don’t know. It’s a hard grape to grow. As you know. It’s thin-skinned, temperamental, ripens early. It’s not a survivor like Cabernet that can grow anywhere and thrive even when neglected.

O rețetă simplissimă, la care aveți nevoie de:
2-3 pești de mare (eu am găsit bibani la Metro, dar se poate, tot de acolo, încerca cu dorada)
2 kg de sare de mare grunjoasă
2 lămîi, o portocală
1 legătură mărar, chimen (secărică)
ulei de măsline, usturoi
Curățați peștele pe interior, lăsați-i solzii. Spălați-l bine și uscați-l învelindu-l în șervete de hîrtie. Umpleți-i burta cu firele de mărar, după gust. Puteți pune și coaja de portocală sau lămîie, dar părerea mea e că nu pe amîndouă deodată, ca să păstrați un accent anume. Presărați piper, chimen, peste solzi, din belșug.

Preîncălziți cuptorul (dacă indică temperatura, faceți să fie 200-220 C)
Într-o tavă sau vas termorezistent, puneți un strat de sare (1 kg de sare de mare ar trebui să dea 1,5-2 cm de strat). Stoarceți o lămîie și portocala peste patul de sare. Frecați bine. Adăugați cam o lingură de chimen. Mai frecați cîteva minute.
Așezați peștii pe patul de sare. Cu celalalt kilogram, acoperiți peștii, lăsînd descoperite coada și capul. Turnați cîteva lingurițe de apă peste sarea care acoperă peștii. Puneți tava în cuptor.
După vreo 20 de minute, verificați dacă sarea a format o crustă pietroasă. Dacă nu sînteți sigur, înfigeți în carnea peștelui lama subțire a unui cuțit, țineți așa 5-10 secunde, iar dacă, scoasă afară, lama e fierbinte, înseamnă că peștele e făcut.
Cît timp se coace, tăiați mărunt-mărunt usturoiul, amestecați-l cu 2-3 linguri de ulei de măsline și cu zeama celei de-a doua lămîi.
Scoateți peștele, lăsați-l 3-4 minute. Spargeți cu grijă crusta de sare și, cu aceeași grijă, curățați peștele de piele. Pielea nu e gustoasă, dar carnea dinăuntru e încîntătoare. Turnați peste mujdeiul. Serviți-l așa, cu legume la grătar, cu cartofi natur, cu salată de cartofi cu rucola și capere, cu ce vă trece prin cap, chiar cu mămăligă.

Cunoscutul realizator de emisiuni TV culinare din Marea Britanie, Jamie Oliver, a fost chemat de premierul britanic, Gordon Brown, ca să pregătească o “cină de criză” pentru şefii de stat şi de guvern care vor participa la summit-ul G20 de luna viitoare. Printre cei care vor servi preparatele austere se numără şi preşedintele SUA, Barack Obama.

Producătorul auto indian Tata Motors va lansa luni, în India, automobilul Nano, cu o lungime de 3 metri şi un preţ de 100.000 de rupii (1.979 dolari), care va permite oamenilor mai săraci din ţările în dezvoltare să îşi cumpere pentru prima dată o maşină.

Voi de partea cui sînteți? Dacă nu vă puteți hotărî, bine faceți. Iată o rețetă simplă, atît cu usturoi, cît și cu mentă. Dacă sunteți din/în Arad, mergeți la Lorenzo, la Restaurantul Retro, și spuneți-i să v-o prepare. Ziceți că veniți din partea mea

Salată cu usturoi, pătrunjel verde și telemea

Ingrediente (pentru o salată mare):
1 legătură mare pătrunjel,
3-4 fire de mentă,
2 căpățîni de usturoi,
1 ardei gras roșu
200-300 g telemea,
o linguriță de semințe de pin,
1 lămîie, 6 linguri ulei de măsline, sare, piper proaspăt măcinat

Tăiați nu prea mărunt verdeața, ca să aveți ce mesteca. Usturoiul se poate tăia mărunt, ardeiul în fîșii subțiri, telemeaua cubulețe măricele. Rumeniți semințele de pin într-o tigaie, fără ulei. Într-un castronaș, stoarceți lămîia peste uleiui de măsline, amestecați bine, puneți sarea și măcinați piperul. În castronul de salată, amestecați bine cu mîna verdeața, usturoiul și ardeiul. Turnați sosul peste. Amestecați cu o furculiță mare de lemn , apoi presărați cubulețele de telemea și semințele de pin.

Cumpărați acum urzici de la piață, sînt fragede și n-aveți nevoie de precauții în manipulare. Cam o pungă care să atîrne 400-500 g. Căutați și borș, tot la piață, dacă nu, la supermarket. O jumătate de litru. Așadar:

1.Urzici, cam o jumătate de kg
2.500 ml borș
3. Două linguri de orez
4. O ceapă mare
5. O linguriță de făină
6. Ulei în tigaie
7. Un morcov mare
8. Leuștean cu nemiluita

Se înăbușă în ulei ceapa tăiată mărunt. După ce s-a rumenit binișor, se aruncă făina și sarea. Se amestecă bine, pînă capătă făina culoare. Se toarnă apa, un litru, se așteaptă să dea în clocot, apoi se aruncă urzicile și morcovul tăiat. Un pic mai tîrziu, orezul. După ce-a fiert orezul, se toarnă borșul și se lasă să clocotească încă 2-3 minute. Se pune verdeață.
E un borș dens, destul de sățios împreună cu mămăliga. Pentru cei cărora le place să simtă ceva mai greu la stomac , ceapa poate fi prăjită la început cu puțină – sau multă – slăninuță afumată, tăiată pentru jumări mici.
Aruncați fără fasoane mămăliga în mijlocul farfuriei pline de borș, ornați cu smîntînă din plin.

Data viitoare cînd, plimbîndu-vă primăvara pe coclauri, veți simți mireasma urzicilor fragede, veți saliva din belșug.

Daţi-mi voie ca, pînă-mi turez inspiraţia, să vă dau o ştire de ultimă oră, via Top Gear.
Iată ce concept Lamborghini a reuşit să creeze un designer român: Iulian Bumbu.

Se numeşte Insecta, cum nu se poate mai potrivit.

Parcă nu vă vine să credeţi, nu-i aşa?
Iar eu stau şi mă-ntreb: oare ce mănîncă unul care conduce aşa ceva? Grill de scorpioni? Cu toping de îngheţată?
Eu la altceva nu mă pot gîndi.

Iată un top personal al deranjului pe care l-am experimentat mîncînd din cînd în cînd în alte restaurante decît cel pentru care lucrez. (sau cel pentru care fac muncă voluntară)

1. În restaurant se aude muzica de la vreun radio FM comercial și imbecil, cu tot cu publicitatea urlată din toți rărunchii.

2. În restaurantul cu specific (românesc și italian mai ales) urlă muzica specifică, pentru culoare locală. La specificul românesc, se aduce cîte un taraf supradimensionat, cu un gurist care face atmosferă și dedicații muzicale. Asta cînd nu se dă la maxim o plasmă pe care merge Etno, Favorit sau Taraf TV.

3. Restaurantul medieval în care, printre pasaje de muzică de menestreli, se strecoară cîte o chestie heavy metal (mi s-a întîmplat la Tg. Mureș).

4. Muzica de toate pentru toți, fiindcă barmanii, bucătarii și chelnerii au fiecare un playlist: ca la un chef de adolescenți în care punkerii, discomanii și rockerii fac pe rînd la pus muzică.

5. Restaurantul fără muzică, în care nu e bine să intri cînd ți-e foarte foame, ca să nu ți se audă burta chiorăind.

Voi ce neplăceri ați întîmpinat?
Aveți și sondaj în stînga, poftă la votat!